Credinţa un minus în viaţă?

Efectul, sau influenţa, pe care un anumit lucru îl are asupra noastră depinde, în mare măsură, de locul ocupat de respectivul lucru pe scara valorilor noastre. Este una să-ţi pierzi evantaiul într-o ţară străină şi alta este să îţi pierzi paşaportul.

În egală măsură, influenţa unei persoane în viaţa noastră depinde de locul pe care această persoană îl ocupă la masa sufletului nostru sau de rolul pe care îl joacă în curgerea vieţii. În această ordine de idei, vom arunca o privire asupra impactului, efectului pe care îl are credinţa în viaţa noastră, corelat cu locul pe care îl ocupă pe scara valorilor noastre.

Simon şi femeia păcătoasă (vezi Luca 7:36-50), deşi sunt sub acelaşi acoperiş şi în faţa aceleiaşi Persoane, răspund cu totul diferit. Datornicul iubeşte în funcţie de mărimea datoriei care i s-a iertat, iar Simon crede că lui i s-a iertat puţin în comparaţie cu femeia aceea. De aceea el nu face risipă de iubire când Iisus vine în casa lui. Nu ai cum să înţelegi valoarea salvării şi să o preţuieşti cu adevărat până nu înţelegi de unde ai fost salvat şi cât a costat acest lucru.

De multe ori, valorile noastre se schimbă odată cu experienţa sau cu revelaţia. Pentru apostolul Toma, Iisus cel înviat era o veste neutră, pe care era hotărât să o ignore. Îşi spunea că nu va crede altceva în afară de ce îi spuneau simţurile şi judecata proprie, că nu va crede pe nimeni în afară de propria lui persoană şi experienţă. Totul, până în clipa în care, spre marea lui ruşine, i-a fost împlinită cererea – a atins rana. Deodată, Cel pus sub un serios semn de întrebare, Cel care de acum îi era indiferent, ba, mai mult, era perceput ca fiind sursa nefericirii şi neîmplinirii lui, devine pentru Toma „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“ (Ioan 20:28)

Aşadar ce loc ocupă, pe scara valorilor tale, viaţa ta de credinţă şi, concret, ce loc ocupă Iisus? Este credinţa ta bucuria ta supremă? Sau este o povară grea, pe care o acuzi în taină că e cauza nefericirii şi nereuşitei tale în viaţă?

Înapoi, la ruşinea de a crede

Pentru mulţi oameni, credinţa este o anexă a vieţii, mai mult sau mai puţin necesară, care este prezentă sau care ar putea foarte bine să lipsească fără să se simtă diferenţa. E bine să crezi în ceva, e bine pentru familie, pentru societate, mai ales ca o contramăsură la segmentul negativ al lumii sau al vieţii personale. În cele din urmă, un fel de placebo. Uneori, chiar mediile ştiinţifice o recomandă ca pe un fel de leac băbesc. Este un fel de tranchilizant pentru situaţii grele, un fel de opiu pentru mase, în mod special adresată săracilor şi ignoranţilor. Pavel observa acest lucru cu privire la biserica din timpul său: „De pildă, fraţilor, uitaţi-vă la voi care aţi fost chemaţi: printre voi nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales.“ (1 Corinteni 1:26) De ce? Pentru că viaţa de credinţă nu are relevanţă în anumite cercuri? A fost ea concepută numai pentru aceste categorii sociale şi economice? Alte categorii chiar nu ar avea nevoie de ea? Departe de adevăr aşa ceva. Problema este legată de destinatar, nu de expeditor. „Căci şi nouă ni s-a adus o veste bună ca şi lor; dar lor cuvântul care le-a fost propovăduit nu le-a ajutat la nimic, pentru că n-a găsit credinţă la cei ce l-au auzit.“ (Evrei 4:2)

„Căci şi nouă ni s-a adus o veste bună ca şi lor; dar lor cuvântul care le-a fost propovăduit nu le-a ajutat la nimic, pentru că n-a găsit credinţă la cei ce l-au auzit.“ (Evrei 4:2)

Diferenţa apare şi mai pregnant în viaţa lui Petru, de care Iisus nu a fost preţuit întotdeauna la fel. Au fost momente în care Petru a fost convins că Iisus are nevoie să fie învăţat şi corectat: „Petru L-a luat deoparte şi a început să-L mustre, zicând: «Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ţi se întâmple aşa ceva!»“ (Matei 16:22) Chiar dacă înţelegerea lui a fost total dezaprobată de Iisus, în sufletul lui nu a coborât convingerea. În noaptea vinderii lui Iisus, aflat lângă foc în curtea marelui-preot, Petru este victima propriei imagini despre Iisus. Este aşa de dominat de gândul că asistă la ceva care nu trebuie să aibă loc, încât numai cocoşul îl trezeşte din agonia spiritului său. Ce diferit vorbeşte el despre acelaşi Iisus după ce a primit provocarea iubirii şi descoperirea profetică a încercării de foc a credinţei lui! Acum Iisus este pentru el „piatra lepădată de voi, zidarii, care a ajuns să fie pusă în capul unghiului“ (Faptele apostolilor 4:11) sau „piatra vie, lepădată de oameni, dar aleasă şi scumpă înaintea lui Dumnezeu“ (1 Petru 2:4). Dacă credinţa lui în Iisus ar fi rămas la nivelul din noaptea tăgăduirii, Petru nu şi-ar fi putut da niciodată viaţa ca martir pentru Domnul. Continuarea aici